Dacă am şti să trecem prin lume
fără să lăsăm în urmă lacrimi…
Dacă am trăi toate zilele
cu bucuria descoperitorului de tărâmuri…
Dacă am fi acolo unde ne aşteaptă,
cu speranţă, suflete…
Dacă primul cuvânt pe care l-am rosti
ar fi iubire şi nu l-am uita...
Dacă n-am rupe culorile când trecem prin zile…
Dacă ne-am întoarce mai des
acolo unde părinţii plâng singuri…
Dacă am primi cu sufletul fiecare om…
Dacă am fi copiii beţi uneori de lumină şi aripi…
Dacă pianul ar rosti şi mâine aceste armonii…
Dacă artistul, copleşit de trăire,
n-ar lăcrima la final…
Dacă taţii şi-ar privi fiii mereu cu bucurie…
Dacă mamele ar aştepta şi mâine…
Dacă tu sau eu n-am uita cât de mult datorăm
întâmplării…
Dacă, bătrâni, am şti să nu închidem
aşteptarea în durere…
Dacă în viaţa aceasta de incertitudini
am deveni uneori reali…
Cum am fi, cum ar fi
Sufletul? – câteva cuvinte într-o pagină de autor
scăldate în raze firave de lumină…
Vântul şi ploile întorc în lut verdele de ieri…
Steluţele apoase ale iernii...
Dac-am să mai ştiu, voi culege ghioceii
şi-am să-i aşez în pahar,
cu apă iniţial, apoi singuri,
să se usuce uşor, să păstreze albul alb
şi când nu voi mai deosebi ziua de întuneric
şi-am să rătăcesc bâjbâind după real…
Niciodată reali, niciodată faţă în faţă,
să ştim cât de aproape stau sufletele,
cum mâinile se strâng în ele să nu se atingă,
să nu sângereze locul acela dureros…
Copiilor tăi am să le spun în taină şi ei
vor face ochişorii mari şi vor desena
plutirea cu mânuţele în aer …
De aici, de departe, am să le fac semn să tacă…
Ei însă ţi se vor ridica pe genunchi
şi cu guriţele lipite de obraji vor spune:
e adevărat! Tăticul e un zeu, iar noi, îngeri…
Cât de reale par...
Dacă am şti să ne bucurăm
de toate aceste trăiri ale sufletului…
Dacă am şti să mergem şi când nu mai e nimic înainte…
Dacă...Dansăm cu singurătatea,
aşa cum am dansa legaţi la ochi,
cu sentimentul că în aerul dens ce ne înconjoară
e mereu cineva dansând pe aceleaşi ritmuri,
foarte aproape.